My poems. "Love (or or what I never had)"

Iubesc prea mult.

Iubesc cu fiecare parte a corpului și sufletului meu.

Aproape că mă doare cât de mult pot iubi.

Dar cred că așa trebuie să fie, nu?

În mintea mea, dragostea trebuie să doară, altfel nu e dragoste.

Sunt atât de obosit.

Într-o lume în care cu toții iubim fețele goale care nu pot iubi, poate tu ești cel care obosește.

Întotdeauna am crezut că suntem împărțiți în oameni care s-au născut să iubească și oameni care s-au născut să fie iubiți.

Totuși, cu toții am fost ambele la un moment dat.

Cu toții am iubit pe cineva care nu ne iubea și nu am iubit pe cineva care ne iubea.

Acum sunt considerat un sclav al iubirii, pentru că aș face orice pentru ea.

Mă imaginez îngenuncheând în fața ei, 

Orbit de sentimente și mințit de imagini false,

Creat doar de mine, ca să pot... simți.

O implor pe Iubire, în genunchi, să mă lase să o simt,

Ironic e că mă lasă, dar niciodată cu persoana potrivită.

Cred că sunt condamnat la o viață în care nu pot decât să iubesc,

Dar asta am vrut și eu, nu?

Nu... vreau iubire absolută și nu o pot avea dacă sunt singura persoană care poate iubi.

Jur, e un blestem!

Jur, a început să-mi placă că doare!

Un romantic fără speranță, un adolescent care încă învață să iubească.

Dar ce se întâmplă cu idealul meu? Dar ce se întâmplă cu ei?

M-am concentrat atât de mult pe cât vreau să-i iubesc, încât am uitat că și ei trebuie să mă iubească.

Ce idiot!

Îmi place să iubesc, îmi place să-i iubesc, dar nu e de ajuns, nu simt că e de ajuns.

Vreau să iubesc ideea că și ei pot iubi.

Vreau să mă conving că cineva, acolo în lume, e gata să îngenuncheze lângă mine,

Și fie ca toată dragostea noastră să se bazeze pe simplul fapt că amândoi îngenunchem în fața Iubirii.

Există măcar?

Acei „ei” care mă vor iubi pentru că îi iubesc și nu pentru că nu îi iubesc?

N-am fost niciodată iubit pentru că am iubit.